Pareri impartite dupa concertul Bob Dylan de aseara "A fost super”, "Mda, mi-a placut”, "Daca nu mai poate sa cante trebuia sa stea acasa”, "Ce-a fost asta, concurs recunoasteti melodia?”
De obicei inainte de un concert incerc sa nu imi setez nici un fel de asteptari, sa las evenimentul sa imi provoace singur emotii si muzica sa ma surprinda ca si cand as asculta-o pentru prima data. De data aceasta insa am auzit mai multe pareri despre ultimele concerte ale lui Dylan, despre cum mai mult vorbeste si nu canta (de parca muzicalitatea vocii a fost vreodata punctul lui forte), despre lipsa de interactiune cu publicul, tot felul de lucruri care m-au facut sa ma indrept spre Zone Arena cu emotii, care insa s-au risipit usor de la primul contact cu un public mai numeros, mai variat si mult mai entuziast decat preconizam.
Un intro de film SF in care aflam cine este artistul ce urmeza sa ne cante si incante si ce a insemnat el de-a lungul anilor, 5 domni cu costume argintii isi iau locul pe scena urmati de Dl. Bob Dylan si palaria sa.
Inceput in forta – cu Rainy Day Women # 12 & 35, It Ain't Me, Babe, I'll Be Your Baby Tonight, Stuck Inside Of Mobile With The Memphis Blues Again si Just Like A Woman. Eram prin clasa a 9-a cand am ascultat prima data Dylan – cantaretul ala cu voce de broscoi dupa cum mi l-a introdus atunci un amic de clasa a 12-a, a durat apoi ceva pana ce am reusit sa am propria mea caseta de pe care apoi m-am chinuit teribil sa scot si sa inteleg versurile atat de intrigante ale melodiilor de mai sus, pe vremea cand o simpla cautare cu Google nu rezolva problema.
"Cu Bob Dylan am invatat engleza” mi-a marturisit o colega astazi schimband impresii despre concert si am inteles exact ce vroia sa spuna.
Din ultimul album – Together Through Life – ne-a adus-o doar pe regina Jolene, iar miezul concertului s-a inchegat cu piese de pe Time Out of Mind (1997), Modern Times (2006) si Highway 61 Revisited (1965).
Dylan a alternat muzicuta si orga ca sa isi sustina vocea gajaita, iar domnii cu costume argintii l-au ajutat sa ne ofere un concert minunat. Un decor simplu si negru, cateva lumini, scena sobra peste care a tronat tot timpul umbra Marelui Bob.
Ultima piesa inainte de bis a fost Ballad of a Thin Man - ceva chiar s-a intamplat acolo, nu prea stiu ce, poate ne ajuta Mr. Jones. Un tipat ascutit de muzicuta pe care l-am simtit cu toti nervii, acorduri de chitara il sustin, apoi bateria intra in forta si gata, se sting luminile.
Mi-as fi dorit sa il rapesc pe Dylan si muzicienii lui, sa ii inchid intr-un club in care sa cante doar pentru mine si inca doi-trei prieteni, poate asa as fi reusit sa inteleg ce se intampla. Pe de alta parte energia multimii la un concert e un sentiment unic, simti tropotul, aplauzele si strigatele pentru mai mult, vrem mai mult !
Un bis scurt, dar energizant - Like A Rolling Stone si All Along The Watchtower. Avem oare o cale de scapare?
Ca sa inchei un mic cliseu – Mr. Bob Dylan e ca vinul, devine din ce in ce mai bun odata cu trecerea timpului. Iar la comentariul legat de "recunoasteti melodia” am o singura observatie – Dylan canta muzica lui Dylan si fiind muzica sa are voie sa ne-o prezinte in ce forma crede de cuviinta, ramane ca fiecare din noi sa aleaga daca forma e mai importanta decat continutul si ce varianta de prezentare i se potriveste mai bine.
Eu sunt fericita ca am avut ocazia sa ii multumesc pentru ca a fost cu mine toti acesti ani, iar CD-urile lui ma vor insoti in continuare in fiecare calatorie.
Referitor la ceea ce s-a intamplat inainte de Dylan, din pacate nu am ajuns la timp sa ascult Bucium, eram curioasa cum este primita in 2010 o trupa care canta despre voievozi si domnite. Nicu Alifantis ne-a oferit o plimbare de martie prin Piata Romana, un concert cuminte de incalzire. In pauza dinainte de Dylan am ascultat cateva pasaje din Pe Drum a lui Jack Kerouac, din pacate o lectura nu suficient de tare si de clara, dar o idee ingenioasa de introducere in atmosfera.
Citeste si:
Cronica de Oana Munteanu