CokeLive 2007

de Mihnea Blidariu

Este evidenta explozia de evenimente muzicale ce s-a produs in acest an in Romania. Nu este, insa, la fel de justificata.

Crezi ca te pricepi la muzica? Rezolva testele!

Pe de o parte, pentru ca puterea de cumparare a ascultatorului roman este muuult sub cea a celui european, pe de alta parte pentru ca ascultatorul roman asculta foarte putina muzica, astfel incat nume ca Il Nino, The Cult sau Incubus n-au ajuns, inca, la urechile dumnealui.

Pe de o a treia parte, in Romania functioneaza, inca, treaba cu "gaselnita". Trebuie, musai, daca faci un festival, sa ai niste nume pe care nu le are nimeni, sa ai o locatie cum nu s-a mai vazut si, daca se poate, cea mai mare scena care exista pe plaiurile mioritice.

Coke Live a reusit sa aiba Macy Gray , Pussycat Dolls , Incubus , The Cult , Il Nino, Vanilla Ice si inca ceva artisti pe care nu i-a mai adus nimeni pana acum. A reusit sa aiba si o locatie inedita, Lacul Morii din Bucuresti, facandu-i, astfel, o mare bucurie lui nea Nicu Ceausescu, care o construise special pentru evenimente de anvergura.

A reusit sa aiba si ditamai scena, de puteai sa te dai cu Land Rover-ul pe ea. Insa nu a reusit sa aiba public. Singura vina pe care le-o atribui organizatorilor este ca au inceput tarziu promovarea si vanzarea biletelor, mult mai tarziu decat "rivalii" de la B’estival. Restul l-au facut caldura ingrozitoare si slaba cultura muzicala a tineretului ascultator.

Am prins ultima zi de Coke Live, ziua in care am si cantat. Pe la 12:40, cand am ajuns noi, pe scena mare se produceau Directia 5, in fata a nu mai mult de 30-40 de persoane. Totul arata, cumva, absurd si amuzant, in acelasi timp. Nu stiu cum s-or fi simtit Directia 5, dar mie mi s-a parut un peisaj dezolant.

Dincoace de dig era scena Manifest Yourself, o initiativa a revistei Sunete (www.manifestyourself.ro) pentru promovarea tinerelor talente. Am parcat in spatele scenei mari si ne-am dus sa-i vedem pe The Others, o trupa din Brasov care practica un fusion funk excelent, cu instrumentisti buni si o voce feminina deosebita. Cu tot cu punk-istul din fata scenei si cu sunetisti, cred ca eram vreo 12 oameni. The Others erau oarecum debusolati, probabil ca se simteau si ei ca intr-un scenariu absurd; insa au cantat bine si corect. Nu cu foarte mare cadura, ceea ce pe arsita aia nici nu era recomandat...

In pauzele dintre piese il auzeam pe Albert de la Niste Baieti facand misto de piese Cargo si Holograf, pe scena mare. Dupa ce The Others au terminat cu excelenta "Your World", ne-am adapostit la umbra, am schimbat impresii cu niste amici si am ascultat, din backstage, AB4. Au cantat cateva piese noi, bine primite de publicul care, intre timp, devenise mai consistent (vreo 300-400 de persoane). Ar trebui sa concerteze mai des prin tara baietii astia, publicul nu i-a uitat, iar sound-ul lor se apropie mult de ceea ce se intampla pe afara. Una peste alta, mi-a parut bine ca i-am revazut.

Dupa noi (Luna Amara), a urmat Vita de Vie, cu un set asemanator cu cel de cu o saptamana mai devreme, de la Artmania. E mai mult nerv in noile compozitii, mai multa complexitate. Singurul lucru care nu mi-a placut a fost sonorizarea vocii lui Despot: mult prea multe medii pentru un timbru nazal, ca al lui.

La Vama nu am stat, am mers sa ne cazam si sa mancam ceva. Cand ne-am intors, tocmai terminau Nick Oliveri & The Mondo Generator. Tot un stoner rock, ca si la Queen Of The Stone Age, parca mai agresiv putin. Oricum, dintr-o piesa si jumatate n-am putut sa-mi fac o impresie.

A urmat triada "greilor", Il Nino, The Cult si Incubus . Il Nino par blocati definitiv in mijlocul anilor ’90, atunci cand Korn facea legea pe scena "nu metal" americana. Pasajele latino, pentru care devenisera celebri, au fost putine si subtirele. Sunetul a fost prost de-a dreptul, cu un bass care iti rupea urechile si vocea abia inteligibila. Vocalistul a apelat la toate trucurile si cliseele pe care le folosesti, de obicei, pe scena, pentru a-ti atrage simpatia unui public care habar nu are cine esti. Bine, vocalul a realizat doar pe la a treia piesa ca trupa sa reprezinta o mare necunoscuta aici si ca cei 200 de fani din fata scenei nu sunt avantgarda dezmatului, ci singurii care stiau cine canta in fata lor. "Are you tired or something?" tot intreba, disperat, Machado. "No, we just don’t know who you are..." ar fi fost raspunsul corect...

Si a urmat The Cult , moment in care tineretul s-a refugiat spre dozatoarele de bere si a fost inlocuit de un public mai matur dar, din pacate, si mai putin numeros. Trupa canta din 1984 si sunt undeva la apogeul carierei. Stilul lor, ce nu a trecut prin mari modificari, amesteca rock’n’roll-ul anilor ’70 cu melodicitatea new wave-ului optzecist. E un stil placut, un stil din care au iesit cateva hit-uri remarcabile, ca "Painted on my Heart ", de exemplu. Nici la ei sunetul nu a fost grozav: a sunat tare si amestecat. Vocalistul a coborat de pe scena parand destul de dezamagit de reactia publicului.

Seara s-a incheiat cu Incubus , o trupa pentru care as fi stat in caldura si 24 de ore. Deja ma dureau picioarele si oboseala de peste zi se instalase in tot corpul. Insa de la primele acorduri ale americanilor, energia mi-a revenit instantaneu. Incubus a cantat si a sunat ca ceea ce este: o trupa mare, mare de tot. Luminile au intregit magistral o prestatie de zile mari a lui Brandon Boyd & co.

Apropo de Brandon, rar mi-a fost dat sa vad un vocalist atat de carismatic si de relaxat pe scena. Iar in ceea ce priveste interpretarea, ei bine, Boyd a cantat absolut perfect, cu o siguranta in voce pe care n-am resimtit-o, pana acum, la nimeni.

Set-listul a continut atat hit-uri celebre, ca "Drive" sau "Wish you where here", cat si piese de pe ultimul album, "Light Grenades". "Ana Molly" m-a aruncat in sus, pur si simplu, iar "Earth to Bella" sau "Oil and Water" m-au lasat cu ochii lipiti de chitaristul Mike Einziger. Sunetul a fost excelent, lasandu-ma sa inteleg chiar si scurtele solo-uri de bass sau scratch-urile lui DJ Kilmore. Daca n-ar fi fost Incubus , as fi plecat extrem de dezamagit de la Coke Live. Asa, insa, am plecat extaziat...

In concluzie, mai e mult pana departe, cum zice o vorba. Publicul romanesc trebuie sa realizeze ca exista mai multa informatie muzicala despre o trupa decat unica piesa pe care o ai in playlist. E pacat sa stii "Pardon Me" de la Incubus si sa nu stii "Ana Molly" – e o piesa cel putin la fel de frumoasa.

E binevenita intentia organizatorilor de a urca trupele romanesti pe aceeasi scena cu nume mari. Insa trebuie sa inteleaga ca si artistii romani trebuie respectati in aceeasi masura. Daca pui un artist roman sa cante la unu ziua, pe o caldura de 35 de grade, va accepta, pentru ca e important petru el sa fie, poate unica data in viata, cu un nume mare pe aceeasi scena. Insa, daca dupa aceea, uiti artistul roman prin backstage, fara sa-ti pese de el, se cheama ca l-ai adus doar asa, sa pari de gasca, si ca habar nu ai cine e el si ce canta.

Si in aceeasi ordine de idei, presa exista ca sa reflecte evenimentele. Ori presa nu poate reflecta un eveniment daca e incuiata intr-un cort si pazita cu badigarjii, nu cumva sa scape un blitz peste gard...

Always respectul!