Pentru a treia oara in Romania dar pentru prima data la Bucuresti, Jean Luc Ponty a sustinut un concert deosebit aseara la Sala Palatului, alaturi de colegii sai de trupa.

Recunoscut ca fiind special in peisajul artistic prin faptul ca a canta jazz pe vioara nu prea se mai intalneste pe nicaieri, Jean Luc Ponty a oferit publicului bucurestean un spectacol  plin de savoare, calduros.

Fara doar si poate toti cei 4 artisti prezenti pe scena sunt reale valori, instrumentisti de mare clasa, muzicieni cu stofa. Daca in cazul lui Jean Luc Ponty toata lumea se astepta sa ofere un adevarat regal de virtuozitate, o mare surpriza a fost chitaristul bas Guy Christian Nsangue Akwa, care indraznesc sa spun ca, prin tehnica uluitoare si feeling ametitor, a reusit sa cucereasca publicul, devenind, daca putem spune asa,  favoritul celor din sala.

S-au cantat, dupa cum a tinut sa specifice aseara chiar personajul principal, si piese mai vechi dar si compozitii noi. Atmosfera a fost una linistita, dar din pacate numarul persoanelor din public a fost mult prea mic in raport cu valoarea muzicii prezentate.

La un asemenea stil muzical poate ar fi fost mai bine ca Jean Luc Ponty sa vina intr-o sala ceva mai intima,  in care sa ii aiba mult mai aproape pe admiratori.

Revenind strict la ce s-a petrecut pe scena Salii Palatului, asa cum era de asteptat, nu am avut parte de cine stie ce show. Dar nici nu a fost nevoie, pentru ca ni s-a oferit in schimb o muzica buna, sincera, melancolica in mare masura, dar si joviala pe alocuri, un jazz mai mult decat interesant, cu un groove atent creionat, o partitura muzicala impresionanta interpretata de muzicieni profesionisti. (William Leconte-pian, Pierre Francois Dufour-tobe, Guy Christian Nsangue Akwa-chitara bas, si bineinteles Jean Luc Ponty-vioara)

Dupa 2 ore de cantat, artistii nu au fost lasati sa paraseasca scena, aplauzele publicului fiind suficient de convingatoare pentru a ii face pe muzicienii francezi sa ne mai ofere inca 2 piese din colectia de creatii marca Jean Luc Ponty.

Aseara, Jean Luc Ponty ne-a aratat, chiar si in fata unui numar mai mic de spectatori fata de cum si-ar fi dorit, un alt fel de a canta jazz, semn ca niciun gen muzical valoros nu moare, dar poate oricand sa renasca.