A trecut ceva timp de la ultimul material IPR, 6 ani, mai precis, de cand pe piata underground aparea "Oameni fara fete". Din acest motiv, de acest album nou ma leaga un prim regret, acela ca nu a aparut in 2003 sau 2004.
Impactul ar fi fost cu siguranta altul, atat in ceea ce priveste calitatea compozitiilor, cat si in ceea ce priveste calitatea inregistrarilor. Dar, nu-i asa, mai bine mai tarziu decat niciodata.
IPR constituie, intr-o oarecare masura, un paradox pentru mine. Desi toata lumea underground ii recunoaste drept "tatici" ai punk-hardcore-ului romanesc, nu au avut niciodata "copii" alaturi de care sa constituie o "familie" hardcore.
Au ramas o figura unica si solitara in peisajul stilistic al rock-ului autohton, insa particularitatea stilului nu i-a facut nici mai cautati, nici mai huliti, nici mai controversati decat alte trupe mai putin...originale, sa spunem.
In acelasi timp, IPR a reusit sa reziste in underground cu putine innoiri componistice (din care mai bine de jumatate se gasesc pe albumul aici de fata...). Trupa s-a incapatanat sa ramana in limitele unui hardcore old school ai carui reprezentanti de seama, ca Suicidal Tendencies sau Biohazard au incetat de mult sa mai existe. Cu toate acestea, s-au gasit destui fani care sa le cumpere albumele si care sa le dea certitudinea ca pot continua.
"Monolith" este, mai ales, o evolutie a sound-ului si stilului IPR. Apoi, este primul album care contine texte bune si foarte bune de la cap la coada. Revolta IPR a capatat, in sfarsit, cap si coada. Nu mai e nimic din aerul pueril si, uneori, ridicol al unor texte de pe primele materiale.
"X" deschide materialul – direct, dur, fara menajamente. Piesa e balansata si baietii trag si scot din ea tot ce se poate. Poate e un pic prea lunga pentru o piesa ce deschide albumul. Chitarile se misca rapid si se simte eterna pofta de cantat pe care Freaky si Meshu o afiseaza la fiecare concert.
"Solitor" creste si mai mult dinamica, un punk-hardcore in toata regula. Invitat pe piesa, cu o voce punk ce pe mine, unul, ma amuza, este Andrei, vocalistul Haos, o trupa cult a miscarii punk timisorene.
"Messages to gods" e o piesa pe care IPR o canta de ceva vreme prin concerte. Fuzz-ul cu efect de whoa al chitarii da un balans special compozitiei si vocile se impletesc in urletele pentru care Vita si Bulbuc, cei doi vocali, au fost mereu priviti cu respect de toata miscarea metal din Romania. Totul suna strans, adunat, nu te lasa sa respiri prea mult. Ma surpinde din nou, placut, calitatea sunetului. Intr-un context muzical in care se pune mare accent pe ritm, riff si refrene urlate, acuratetea devine esentiala. Momentul de respiro al piesei este excelent, un pasaj de atmofera ce scoate si mai mult in evidenta refrenul ce-i urmeaza.
"Sidef" este piesa cu clip, un single difuzat doar pe internet, din motive lesne de inteles intr-o industrie muzicala a carei superficialitate nici nu mai merita adusa in discutie. Piesa, are, intr-adevar, ceva emblematic, atat ca muzica dar si ca text. "Dovada minciunii – mizeria din noi/ pe frunti incruntate/ sub masca de vise – cadavre de eroi/ blocate, uitate/ esti binevenit, aici ai sa mori/ traieste in ura si da-mi fiori"...Elocvent. Piesa schimba ritmul, fara a rupe, insa, farmecul compozitiei.
Desi MC-ul Ochelari a devenit, de ceva timp, membru deplin IPR, baietii au vrut sa mai invite un hip-hop-er pe "3.80", si anume pe Vlad de la CTC. Totusi, alaturarea pare mai inspirata si naturala aici. Iar ideea textului, de "tara la 3 lei 80" exprima un adevar ce ar trebui sa dea de gandit. "O viata intreaga traita la umbra frigiderului" – iata un vers absolut genial si dureros, in acelasi timp.
Urmeaza "Strike", o piesa care nu imi spune absolut nimic. Pare sora mai mica si mai handicapata a lui "Messages to gods" si are ceva din primitivismul brutal Soulfly sau, mai degraba, Sepultura.
"Mental" se deschide cu o chitara simpla, peste care se suprapune alta; totul izbucneste violent intr-o strofa violenta, urmata de un alt scurt pasaj lin. Alternanta aceasta nu e ceva neaparat nou, insa asezarea ei si felul in care e gandita dau piesei – si chiar intregului album – suflul inovator de care vorbeam la inceput.
"Rezistenta continua" e un cantec de...rezistenta pe care Ochelari se dezlantuie intr-un flow cu vorbe grele – si atat de adevarate – la adresa minciunii, coruptiei si hotiei institutionalizate. "Nu, n-am sa tac! Nu e nimeni de vina/ Rezistenta continua!". O, da. Da, da. "Securisti imputiti", vorba lui Vita.
"In soare deschis" aduce destul de mult a Korn, cu toate astea e o piesa interesanta. Mi-a lasat un sentiment nelamurit: inceputul ei m-a facut sa astept mai mult de la compozitie, insa acel "mai mult" n-a venit. Dar nici nu am fost dezamagit. Am uitat sa spun ca una dintre cele mai bune idei ale albumului sunt interludiile dintre piese, pe care vocea lui Vita ne sopteste, subliminal, cuvinte-cheie.
"Apus" e o piesa cu o colaborare in familie, cum s-ar zice, pentru ca pe ea apar Cristina (voce) si Petrica (trompeta) din Blazzaj. Mi-era dor de vocea Cristinei si m-am temut ca aceasta colaborare sa nu para putin fortata. Insa nici vorba de asa ceva. Dimpotriva, vocea si trompeta dau compozitie o melancolie profunda, iar balansul ritmului de vals e tulburator si trist.
Albumul se inchide cu "Tribut", o piesa complicata, cu iz voit militarist, un adevarat imn punk-hardcore cu cel neasteptat final posibil: un cor de copii interpretand strofa si refrenul din "Sidef". Cu adevarat frumos si special.
Sa speram ca acest va avea un impact maxim, pentru ca o merita din plin. De asemenea, sa speram ca va avea parte de un turneu consistent de promovare, la toamna.
Auditie placuta!
cronica de Mihnea Blidariu
Ascunde recenzia
