Du-ma, fericire, in sus, si izbeste-mi timpla de stele, pana cand lumea mea prelunga si in nesfirsire se face coloana sau altceva mult mai inalt si mult mai curand. Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt! Doua cantece diferite, lovindu-se amestecindu-se, doua culori ce nu s-au vazut niciodata, una foarte de jos, intoarsa spre pamant, una foarte de sus, aproape rupta in infrigurata, neasemuita lupta a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.