Rooney

Rock am Ring este unul dintre cele mai vechi festivaluri de rock din Europa cu o prima editie in 1985.

Este si cel mai mare. Atat de mare ca l-au impartit in doua locatii, in doua colturi diferite ale Germaniei, cu un line up identic, unde se aduna annual peste 150.000 de oameni. Recordul a fost batut in week end-ul trecut cu 160.000 bilete vandute, trei scene si 91 de trupe.

Crezi ca te pricepi la muzica? Rezolva testele!

Administrative.

Pe scurt, la noi a fost asa… bilete cumparate in iulie 2007 pentru festivalul din iunie 2008 fara a sti lineup-ul, dar fiind convinse ca prindem Radiohead si REM . Usoara dezamagire initiala vazand ca nu, experienta incredibila ulterior. Drum cu avionul pana in Koln, cu trenul pana in Koblenz si cu shuttle bus-ul pana la Nurbugring, pentru ca festivalul este chiar pe ciurcuitul de Formula 1. Langa tribunele caruia ne-am pus cortul. Si in boxele caruia ne-am incarcat telefoanele si bateriile camerei, pasind in ritm de dans pe locul unde Montoya tureaza motoare.

Trei scene (Centerstage, Alternastage si Clubtent), zeci de sectoare de campare cu zecile de mii de corturi aferente, milioane de beri si paharele reciclate aferente (primeai un euro pentru fiecare pahar returnat), zeci de standuri de mancare din toate zonele de influenta culinara, steaguri, cocktailuri braziliene, sute de toalete mobile, nici o coada. La nimic, niciodata. Nici la bere nemteasca, nici la Wurst, nici la apa, nici la toaleta, la nimic. Zeci de telefoane si sute de portofele asteptandu-si cuminti, in vitrina de la The Lost and Found Desk proprietarii de drept. Un mic oras. In care ai pune toate chestiile pe care ti-ar placea sa le ai in orasul tau. Inclusiv oamenii.

Fire muzicala, concertistica si plimbata de fel, m-am simtit cu toate astea ca verisoara din provincie. Doar cand am ajuns. Apoi, m-am simtit ca acasa.

Day 1.

Ziua cu Rage Against the Machine , Incubus , Prodigy , Motorhead si alte zeci de trupe. Ratez Incubus pentru ca trei mijloace de transport si camparea ne iau mai mult decat am estimat. La fel, mi-o iau inainte si alte cateva zecii de mii de entuziasti asa ca nimeresc confuza intr-o mare de oameni. Ma consolez ca i-am vazut anul trecut la Coke Live. Imi caut prietena din priviri si decidem sa ne retragem intr-un loc izolat si linistit pana ne dezmeticim, asumandu-ne ca vom pierde Rage Against the Machine spre indignarea tutor cunoscutilor.

Ajungem in Clubtent la timp sa ii vedem pe Rooney cei din Califorina, care sunt primii dintr-o lunga serie de "bai stiu melodia asta, incredibil, habar nu aveam ca astia o canta". Ascultatoare de Guerrilla, descopar hit-uri pe care le fredonasem de zeci de ori. Imi iau o bere si incep sa dansez zambind pe "Where Did Your Heart Go Missing". Rooney sunt californieni, simpli si muzicali, nu prea diferiti de noul val de indierock. Au energie si voiosie, exact ce imi trebuie. Nu stiu daca vor face istorie dar imi plac. Au un album nou de pe care ne canta piese dragute dar nu extraordinare, zambesc si pleaca lasandu-i scena lui Roisin Murphy .

Concertul irlandezei a fost din cele doua performate de la Rock Am Ring care m-au ravasit. O ascultasem, ii intelegeam background-ul, muzica si trip-ul dar nu pot spune ca ma fascinase. Pana vineri. Am stat in primul rand, privind o Roisin naucitoare care imi amintea de David Bowie , care schimba tinutele haute couture intre melodii doar ca sa le poarte ca si cum ar fi in Vama , canta impecabil si zambea rar, dar cand o facea, iti inmuia genunchii.

Concertul ei a fost o reprezentatie. Ne-a cantat, ne-a defilat si prezentat tinute, a dansat atat de liber, atat de stangaci dar atat de frumos, ne-a vorbit, ne-a pozat. Rosin e teatrala asumat, fara a fi ostentativa. Fiecare piesa e o mica sceneta, schimba pe langa tinute si atitudini, mimici, tonalitati. Zambeste cu ochii inchisi, ca apoi sa te priveasca agresiv in timp ce ai senzatia ca tocmai a strans cat a putut de tare slitul unui barbat. E aroganta, isi loveste dansatoarele si le scoate afara din scena in suturi la propriu, apoi, se transforma in Scufita Rosie si canta nemiscata cea mai suava melodie. Te priveste in ochii in timp ce intercaleaza intre cuvinte soptite, microfonii intentionate, se taraste pe scena si taraste microfonul de-a lungul boxelor. E sofisticata, androgina, Lolita, Piaf. Pe rand si uneori in acelasi timp. Daca aveati dubii, va recomand sa o prindeti live la Bucuresti in iulie.

Plec de la Roisin cu gandul sa ii vad pentru a patra oara pe The Prodigy . Nu ca as fi fost un mare fan vreodata, dar pana acum s-a tot intamplat, iar in seara cu pricina nu prea mai aveam optiuni. O ploaie torentiala si rece ma face sa ma razgandesc si ma trimte la cort, cu o strangere de inima cum ca in prima zi, am resit sa vad doar doua concerte. Recuperez curand...

Iulia Nistor pentru bestmusic.ro

(citeste aici continuarea acestui articol)

Mail multe stiri despre: recenzie  Rock Am Ring