Garana 2010 (sau cat de departe te-ai duce pentru muzica )

Garana Jazz. Festival ajuns la a 14-a editie. Am mai fost in 2008, cand am plecat de la Garana cu pareri contradictorii. Am ratat din acest motiv editia 2009, dar in 2010 nu am putut rezista tentatiei numita Zakir Hussein si am decis ca merita o incercare.

Primul lucru pe care il pot spune despre Garana este ca e departe si ca deplasarea pana acolo presupune un oarecare efort.

Programul oferit de organizatori a fost insa in fiecare an extrem de atractiv si a reusit sa atraga un public din ce in ce mai numeros, iar festivalul de la Garana si-a creat in timp un nume si un renume.

Cred ca pentru prima data anul acesta festivalul a durat 4 zile, alegere inteleapta mai ales avand in vedere ca aproape in fiecare an (din spusele celor cu vechime acolo) cel putin una din seri este relativ distrusa din cauza ploii. Am prins primele 3 si iata pe scurt ce s-a intamplat acolo:

Joi

Elina Duni Quartet (Elina Duni – voce, Colin Vallon – pian, Banz Oester – contrabas, Norbert Pfammatter – tobe) a deschis seara, cu vreo ora si jumatate intarziere fata de ora prevazuta. Elina este o elvetianca de origine albaneza, cu o voce calda si patrunzatoare, iar repertoriul cvartetului a inclus piese adaptate dupa folclorul din Balcani; pentru festival au pregatit chiar si o varianta proprie a celebrei Lume, Lume. Nu nemaipomenit, insa un inceput frumos de festival.

Pauza si apoi Terje Rypdal - ghitara, Miroslav Vituos - contrabas, Gerald Cleaver – tobe. Pe Vitous l-am ratat acum 2 ani si mi-a parut teribil de rau. De data asta am ajuns, ba l-am si asteptat, insa l-am simtit dur si suparat, cine stie din ce motive. Rypdal calm, patruns de ghitara sa. Piesele lui Vitous abstracte, ale lui Rypdal calde si cu o muzicalitate numai potrivita cu cerul de Garana.

Pana sa ma obisnuiesc cu ideea si sa reusesc sa fac abstractie de vanzoleala din public insa, partea lor de program s-a si terminat, brusc, fara bis. Am avut sentimentul ca au venit pentru ca trebuie, au spus ce au avut de spus si apoi s-au retras pentru lucruri mai importante. Poate a fost doar parerea mea, m-as bucura sincer sa fie asa.

Pentru finalul serilor inteleg ca e deja o traditie sa fie adusa pe scena o trupa relativ noua. De data aceasta s-a numit Funky Growl – un proiect al unor muzicieni si artisti audio-video: Petre Ionutescu - trompeta, keyboards, Gabriel Almasi - ghitara, Utu Pascu – ghitara bass, Tavi Scurtu - tobe, Lucian Nagy - saxofon tenor, Alin Constantin - Dj K-lu, Daniel Dorobantu - artist vizual, Bacos Sergiu Dan - trombon. Binevenita imbinarea unui DJ si a unui artist vizual cu muzicieni de jazz, de mixaje combinate cu jazz si funk. Dupa ovatii a fost oricum trupa cu cea mai buna priza la public din aceasta prima seara de festival.

Vineri

Zakir Hussain - tabla, percutie, Bela Fleck – banjo, Edgar Meyer – contrabas

Intrebarea mea era simpla – merita sau nu 500 de km? Si raspunsul a venit simplu inca de cand au urcat pe scena – DA, cu prisosinta. Trei domni in toata firea, culti, unul din ei chiar foarte elegant, renumiti in lumea larga si care pentru doua ore si ceva ne-au aratat ce inseamna sa faci cu pasiune un lucru care iti place cu adevarat. Si ca jazz-ul poate fi vesel si ca de fapt jazz inseamna sa improvizezi dupa pofta inimii, si daca ai chef sa incluzi in recital chiar si o piesa de Bach.

Sambata

Sambata a venit ploaia. Tunete, fulgere, grindina, in mai multe etape, apoi ploaie linistita si constanta. Si totusi au fost si concerte.

Primul - Marcin Wasilewski Trio, Polonia cu Marcin Wasilewski - pian, Slawomir Kurkiewicz contrabas, Michal Miskiewicz – tobe l-am ascultat din departarea meselor acoperite, cu galagia si fosaiala de rigoare, neavand curajul sa ma aventurez in ploaie in fata scenei, insa nu am putut sa nu remarc ca au primit ovatii si aplauze destul de puternice.

Au urmat Brederode Quartet, Olanda cu Wolfert Brederode – pian, Claudio Puntin clarinet, Mats Eilertsen – bass, Samuel Rohrer – tobe. Foarte suav, clarinetul mi-a placut tare mult, pentru el am si rezistat pana la sfarsit si am cerut insistent bis impreuna cu restul spectatorilor murati.

Recitalul trei al serii a apartinut Muthspiel Trio (Wolfgang Muthspiel - ghitara, Matthias Pichler - bass, Andreas Pichler – tobe). Din pacate au inceput prea conventional pentru si nu am rezistat decat pana la a doua piesa.
Inteleg ca a urmat si o trupa din Ungaria – Djabe, iar apoi duminica - o serie de alte concerte - la care sunt tare curioasa cine a mai ramas.

In rest, ce-ar mai fi de spus. Cam exagerata verva organizatorilor de a controla riguros biletul de intrare in ziua de Sambata, mai ales neavand nicio certitudine ca vor putea respecta programul propus si avand in vedere ca in spatiul de festival puteai gasi un coltisor uscat, un ceai cald si un mic gulas de-al locului. Incredibil de asemenea ca in conditiile in care ploua aproape in fiecare an nu s-a gasit nici o solutie de a acoperi spatiul de concert.

Cat despre public – sunt intr-adevar oameni care merg acolo pentru concerte si pentru muzica, dar sunt deja foarte multi care merg doar pentru ca a devenit la moda, de unde si vanzoleala constanta. Mi se pare totusi greu de inchipuit ca daca apreciezi muzica lui Rypdal te poti delecta cu un mic in timp ce o asculti.

Dar – festivalul lor, regulile lor. Ramane sa decida fiecare daca merita sau nu sa faci un efort si sa mergi la Garana; eu probabil ca nu o sa ma mai las convinsa decat de cine stie ce alt mare nume. Sau poate nu.

Cronica de Oana Munteanu

Mail multe stiri despre: cronici concerte  garana jazz festival